ConstantaBlog.info

De data aceasta, nu am un subiect la zi, nu-mi dau pareri despre evenimentele care dau navala in casele noastre atunci cand deschidem televizorul. Mi-am propus sa fac o mica filosofie de viata, pe o tema pe care o vedem in fiecare zi cand ne privim in oglinda, anume umbra de nefericire din proprii ochi. Acea nemultumire neexacta, bezmetica si bolnav de insistenta, care acopera stralucirea trairii prezente.
Totul vine din dorinta de mai bine, mai mult, si imediat. Dorinta ce este buna pana la un punct, fiindca inseamna ambitia de a progresa; numai ca atunci cand este nedozata si combinata cu patima, devine nefericire.
O nefericire fara un nume anume, o neimplinire ce insumeaza tot ceea ce vrem si nu avem.

Femei si barbati, tanjim deopotriva dupa diferite lucruri, materiale de cele mai multe ori, dar nu numai: o pereche de pantofi supereleganti, o vacanta la Paris, o iubire ca-n filme, un job cu o functie importanta, glorie, stergerea ridurilor, o masina super-tare, etc etc etc.
Fara sa mai stim exact ce avem, nici nu ne dam seama cum visam cu ochii deschisi la ce nu avem. Si visam la o gramada de lucruri de care nici macar nu avem mare nevoie, si am vrea sa le avem pentru a ne face… prietenii sa-si muste mainile de ciuda, iar noi sa ne hranim fericiti cu invidia lor.
Am vrea sa le avem pentru ca si noi insine ne-am schimba parerea despre propria persoana, ne-am autoaprecia mai mult.

Si totusi, imaginati-va ca dorintele voastre cele mari se implinesc, dar nu aveti in preajma persoanele care va cunosc si trebuie sa joace rolul de spectatori la succesul care – sa zicem - v-a lovit brusc. Nu-i asa ca, daca nu ati avea cu cine sa impartiti bucuria, totul ar arata altfel?
(Parca Octavian Goga a spus ca cea mai covarsitoare povara e o bucurie neimpartasita).
Prin urmare, tot oamenii sunt mai importanti decat banii.
Dar, pretuim noi mai mult oamenii decat banii? “Retorica ieftina!” probabil ca spuneti. Si daca asa va vine sa ziceti, opriti-va, nu are rost sa cititi mai departe.

Totodata, ganditi-va cat de mult va bucurati pentru ceea ce aveti, si nu vorbesc aici numai de o casa, colectia de timbre, amintirile dintr-o vacanta de vis, ci si de familie, prieteni.
De multe ori, trebuie sa ne departam de ceva pentru a vedea mai bine ce este.
Ca atunci cand, dupa ce ati fost plecat mai mult timp, va intoarceti acasa si va bucurati sa revedeti lucrurile voastre. Pe unele dintre ele poate chiar le (re)descoperiti frumoase. Si asta pentru ca, atunci cand te uiti prea mult timp la ceva, ajungi la un moment dat sa nu-l mai vezi cu adevarat.
Pentru ca pe ochi ti s-a asezat umbra a ceea ce nu ai si-ti doresti.

Ma intreb daca nu cumva aceasta umbra a dorintei, ce ne tine intr-o anume masura nefericiti, nu este de fapt altceva – neputinta noastra de a suporta fericirea. Poate ca multi dintre noi sunt fericiti, dar nu stiu cum sa stea in loc si sa traiasca starea. Sa exprime starea. Sa cuprinda in fericirea asta si pe cel de alaturi.
Si atunci, apasati de toata tensiunea fericirii neeliberate, devenim nefericiti.

Ramas in moda lansata in anul 2004, curentul „Vintage“ mai are citeva zvircoliri pina la iesirea din scena. De aceea, merita sa ne aplecam asupra a ceea ce a insemnat ideea care a scris una dintre cele mai colorate pagini de vestimentatie dictata din marea capitala a modei, Milano.

Totul a inceput in anul 2003, in Occident, cind designerii cautau ceva nou, iar gaselnita a fost o conotatie noua pentru ceea ce inseamna „VINTAGE“. Adica, nimic esential nu era nemaivazut, nici macar ambalajul, ci innoirea vechiului, rezultatul final fiind insa, de aceasta data, vestimentatia cu aspect de vechitura. Hainele prezentate pe pasarelele de moda pareau scoase de pe raftul cu vechituri al sifonierului, uzura vizibila devenind nota de originalitate. Camasile, bluzele, rochiile de strada chiar, aveau tivurile atirnate – dar, atentie!, nu descusute, ci desirate –, pardesiile si sacourile se prezentau in culorile terne, decolorate pe la cusaturi, ca dupa zeci de „terfeliri“ in masina de spalat. Tricotajele aveau fete de …dos (de parca erau imbracate invers), caci cusaturile de interior erau scoase la lumina, chenarele de ata (surfilatul fiind rareori prezent) dezvaluind scheletul tiparului. Era „trendy“ sa pari imbracat neglijent, amarit cumva, un jigarit de lux insa, caci astfel de piese de imbracaminte se cumparau cu bani grei.

Daca nu as fi vazut cu ochii mei, poate ca nu as fi crezut, dar in magazinele de firma din Milano (celebra Via de la Spiega) se vindeau, pe sute de euro, bluzite din material sintetic, imprimate, care semanau leit cu celebrele bluze aduse de navigatorii romani prin anii 80, „suprailasticele“ ce aveau pe toata partea din fata desenate peisaje, in culori violente, adevarate „capodopere“ de kitsch.

Gucci de Stambul

In ceea ce priveste moda din Romania, mi se pare ca acest curent „Vintage“ a trecut cumva mai pe sub usa, ba chiar a fost preluat la nivel de oferta de masa prin importul unor turcisme jalnice, si este de ajuns sa amintesc aici de bluzele cu rupturi, un fel de „taiate cu lama“ si apoi date cu spary colorat, sau de blugii cu urme albe, gata tociti pe linia piciorulului, pe fund, sau prin alte zone considerate supuse frecarilor repetate… Si, astfel, grosolania manoperii punea in locul vreunei veridicitati a lucrului purtat indelung pe cea a sticlei cu clor turnate dupa nesiguranta miinii si a foarfecei lasate nesupravegheata.
Programata sa tina un an, 2003, furia stilului „Vintage“ s-a prelungit si in 2004, cind a ajuns si in fabricile de pielarie, unde hainele (in special gecile si scurtele 3/4) erau tratate astfel incit sa fie obtinut aspectul de „decojit“. Cele mai reusite se remarcau dupa culoare, care trebuia sa para ramasa de la vopsitul de acum 100 de ani…
Cataramele, la rindul lor, aveau pe ele confectionata „patina timpului“.

Din pacate, la noi in tara, stilul Vintage (care a cunoscut gloria pe plan mondial in 2004) a trecut aproape neobservat, singura sa victorie fiind cea din domeniul accesoriilor, unde au fost in mare voga „bijuteriile“ de plastic, curelele si posetele din musama super-lacuita, creatii intilnite si in almanahele anilor 80, la paginile unde moda strecura bretonul „break“ si chica punk printre salopetele tovarasesti.
Am trecut in 2005, iar dupa „vechiturile“ din „Vintage“ se anunta intoarcerea la tinutele somptuoase, de lux obstentativ. Si, la acest capitol, se pare ca nimic nu este mai nimerit decit blanurile. Asadar, in timp ce iese din luminile rampei tinarul in blugi tociti, camasa cu mineci rupte si pardesiu rapciugos, in scena intra cuconita ce-si etaleaza ingenua blanita.

Asta-i moda, surprinzatoare ca o ploaie de primavara!

Avem nevoie de aer, apa, lumina, hrana. Dar pentru a trece dincolo de forma animalica a lui “a fi” ne trebuie si dragoste si umor si mai ales credinta.

Ei bine, aici voiam sa ajung, la dimensiunea religioasa a existentei, la ceea ce inseamna taina crucii din biserica, nelamurirea dulce-dureroasa a lui “crede si nu cerceta”, speranta iertarii de “dincolo”.
Credinta masoara mai multe intensitati, de la om la om, atingand picatura de “o fi ceva” dar si delirul obsesiv al predicatorilor dezlegati pe strazi, care sunt in stare sa-ti dea cu crucea in cap pentru a-ti scoate din creier negarile.
Dumnezeu exista, nu il vedem dar el ne vede. Dumnezeu nu intervine in partea de hazard a vietii, unde se petrec tragedii stupide, nedreptati strigatoare la cer, suferinte greu de imaginat. Dumnezeu ne cere sa credem in el, fara nici o logica. Mai mult, a crede in Dumnezeu inseamna sa-l iubesti.
Si, aici, apare intrebarea: de ce-l iubim noi pe El? More…

Eu una nu cred ca sunt multi oameni capabili de iubire neconditioanata. Cred ca dragostea pentru Dumnezeu imbraca niste forme precise, chiar daca uneori nu ne sunt clare. Iubirea poate sa vina din dorinta de izbavire, iertarea pacatelor ce ne-ar putea marca posibila viata de dupa viata. Sau iubirea poate sa vina din nevoia de a umple o singurate ca o margine de hau; astfel Dumnezeu face ca ceea ce traim sa capete sens si caldura, viata nefiind un accident al fizicii cosmice.
As vrea sa aud mai multi oameni, selectati din diferite medii, raspunzand fara a se gandi prea mult la intrebarea asta: de ce-L iubiti pe Dumnezeu?

Nu stiu de ce, dar am o mare banuiala ca am asculta multe balbaieli ingaimate panicat. Si asta pentru ca sentimentele si credinta catre Dumnezeu sunt vazute ca “trebuie”, “asa e bine” si nu este vorba de ceva simtit pur si simplu.
Exista pe lumea asta oameni buni, putini oameni buni, oameni rai, nu foarte multi oameni rai, si oameni pasivi, care sunt de acord cu cei buni dar nu fac nimic pentru a-i opri pe cei rai. Din pacate, pasivii sunt cei care trag balanta spre partea in care cineva isi baga coada si-si ascute ghearele.

Eu, de copil, am ramas cu impresia ca momentul parasirii vietii asteia va coincide cu cel in care am sa ajung in fata lui Dumnezeu, cand am sa-l cunosc pe cel la care m-am rugat de atatea ori. Cumva, gandul acestei intalnirii ma ajuta sa trec mai usor peste frisonul dat pe sira spinarii de spaima mortii. Acum nu mai sunt asa de sigura de asta.
In schimb, desi nu ma numar printre cei ce-si innoada degetele in cruci cand trec pe langa biserici, traiesc cu impresia ca Dumnezeu nu se ascunde ci mai degraba El nu este vazut. Iar acolo unde nu este vazut el dispare.
Dumnezeu este peste tot, noi suntem cei ce-i dam forma.

Din pacate, de multe ori nu punem pret decat pe ceea ce vedem, ce putem obtine, prea putin stim sa privim dincolo de material.
Revenind la religie si la relatia noastra cu Cel de sus, am observat ca oamenii oscileaza confuzi intre frica de Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu. Acest lucru ma face sa ma intreb daca nu cumva credinta se afla exact acolo unde se termina teama si incepe iubirea. In acel punct mic, care separa doua batai de inima, facand astfel posibil ritmul.

Sa iei totul de la zero!

Am auzit de multe ori expresia asta, dar nu m-am gandit pana acum ce inteles sta in cuvinte. Ce inseamna, de fapt, sa te opresti undeva, intr-o statie din viata ta, sa renunti la continuitatea drumului proiectat in fata de ce ai facut pana in clipa prezenta, si sa te urci in alt tren care tocmai pleaca din neprevazutul unui “capat de linie”. More…

Risc si fler, pierzanie si speranta, infricosatoare senzatie de aruncat cu fruntea incinsa in apele tulburi care intorc vartejurile destinului. Destin pe care nu-l vezi, dar il simti cum te priveste in fata cu ranjet de rechin ce-ti miroase spaima.
“Sa iei totul de la zero” mi se pare a fi posibilitatea de a sfida oferta si a forta nasterea ta a doua oara, dupa alegerea proprie. Pierzi tot, castigi tot… Singura “chestie” concreta este persoana ta.

Subiectul este provocator desigur, ideea coace teorii pe cat de interesante, pe atat de izolate de realitate. Cu totii putem sa vorbim despre ipoteza ruperii in doua a acestei pisicii cu o singura viata care e chiar… viata fiecaruia, dar toata implicarea pe subiect ramane la nivelul de discurs. Dumneavoastra, cati oameni care sa fi luat totul de la zero cunoasteti? Personal, ati fost vreo secunda atat de aproape de aceasta posibilitate incat sa va tremure genunchii fara sa stiti daca e nerabdare sau spaima?
In vest, viata – fie ea profesionala, amoroasa, de familie - repornita de la zero este una din trambulinele spre visul american. Cutare actor a renuntat la tot ce avea si a plecat spre o alta tara, unde mai intai a dormit pe cartoane si a carat marfa cu spatele, iar apoi a apucat gloria de coada si a invartit cu ea pana s-a acoperit de bani, Oscaruri, starlete. Cenusareasa in varianta de hip-hop.

La romani, insa, luatul de la zero ramane cu diagnostic de inconstienta, accident, disperare, depravare, chiar nebunie. Asta poate deoarece, ca popor, nu credem in aventura vrejului de fasole, ci mai degraba in inertia iederei pe zidul unde s-a nimerit.
Dintre cei care au luat-o (la toate capitolele sau doar pe o anume directie) de la zero, in mod voluntar sau voit… accidental, imi vin in minte atat amaratii care si-au jucat casele si tot ce aveau la Caritas, cat si flamanzii ce si-au pus traista in bat si au ajuns in Spania, sa faca cheag pentru a incepe o altfel de viata, una mai buna. In ambele cazuri, nu e vorba de curaj, ci mai degraba ori de lacomie fara creier, ori de saracie lucie si disperare crunta.
Totusi, dincolo de vise si saracie, “a o lua de la zero” mai deschide o usa, cea pe care o pot trece numai oamenii care simt cum isi ascute timpul cutitele pe ei, care nu suporta sa traiasca ca ambalaj. Este vorba despre cei care au realizat ca viata pe care o duceau nu era a lor, asa ca au renuntat la tot si au reinceput sa traiasca – altcumva, altundeva, facand altceva.
Pana la urma, intre a fi spectator in propria viata si a face tu insuti spectacolul exista un zero. Si de aici poate incepe nebunia. Sau aventura…